Vasile Copilu-Cheatră – Popas la Albac

Vouă, munților ce fumegați ca un potir,
Cu sângele tribunilor din moș strămoș,
De-atâtea ori m-am năzuit să vă aduc prinos
Și v-am cules poveștile sub cerul coviltir.
Dar azi, când mă întorc acia la Albac,
În padinile voastre să adast o clipă,
De zvonul cetinii mi-e frică,
De parcă n-aș fi os din osul vostru dac.
Mă văd la glesnele bisericii lui Horia,
O umbră ce-ncercă să vă fure ca un hoț,
Prisace de legende și numele de moț,
Ce-a-mpodobit, cu dărnicie, România și istoria.
Plânge la gingia Arieșului, și-arare
Din unda râului bătrân un zvon
În mine se răsfrânge ca într-un anvon,
În semn de aprigă mustrare.
Am îngropat aicea atâtea amintiri…
Și-apoi în câte rânduri, an de an,
I-am schinjuit din nou pe Horia, Cloșca și Crișan,
În versurile mele deșarte năzuiri.
Aicea, undeva în munți, zace Sabinuța;
Vezi, Doamne, cât sunt de mic și mă-ngrozesc,
Că prigoriile din piept se zbat și-i înroșesc,
Cu ultimile picături de sânge năfrămuța.
Dincolo de munte cu lacrimi de bruj,
Plâng de-atâta vreme Cosânzenele,
Că-s îndoliate, iar poenele
Și honvezii beau și cântă-n Cluj.
Vin feciori din răsărit ciuntiți,
Fără vlagă-n ei, obiele,
Pe Arieș și Crișuri curge jele,
Că suntem sub cismă viermi striviți.
De aceea uneori mă uit ca prostu,
Peste casnele lui Iancu și-a lui Horia,
Aș vrea să spintec în țapin istoria
Și să strig că n-ai fost niciodată tatăl nostru!

Sensul versurilor

Piesa exprimă o legătură profundă cu istoria și identitatea românească, dar și o dezamăgire față de prezent. Naratorul se simte legat de munți și de figurile istorice, dar și copleșit de amintiri și de sentimentul de înfrângere.

Lasă un comentariu