Peste spiritu-mi se-ntinde a ideilor torent
Ce aleargă-n întuneric după un țel ce se departă,
A mea inimă-i cuprinsă de al neliniștei moment,
Ce mă-ndeamnă, mă oprește, mă disperă, mă transportă.
La scânteile divine adresez doru-mi ce arde…
Dar, de zidul ignoranței, iarăși creieru-mi se frânge!
Străbat codrul cu mistere unde-s spiritele-n hoarde
Unde ramurile țipă și-ntre frunze vântul plânge….
Întreb vântul, el suspină…
Întreb floarea, ea se-nchină…
Întreb unda, ea se teme,
Și, cu frică, fugind, geme….
O, răspunde iar, tu, spirit ce-nsuflețești pe toate:
Pentru ce și până unde se ridică acest fum?
Printre șoaptele înțelese a naturei speriate,
Se strecoară până-n pieptu-mi acest ecou: ești nebun!.
Mă arunc prin veșnicie cu aripa cugetărei..
Rătăcesc în negrul haos…în acest etern mormânt…
Și-un oribil întuneric sfărâmând scara înălțărei,
Cu blestemele pe buze cad zdrobit iar la pământ! …
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare spirituală intensă și frustrarea de a nu găsi răspunsuri. Eul liric se confruntă cu îndoieli și disperare în fața misterelor vieții și a propriei existențe.