Vasile Alecsandri – Căpitanul Romano

Se dăse trei asalturi redutei neînvinse,
Tustrele îndrăznețe și crunte, dar respinse.
Și câmpu-ntreg de sânge acoperit era,
Și, cuib grozav de moarte, reduta fulgera.
În șanțuri trupuri multe grămadă, răsturnate,
Și altele străpunse, pe dâmburi acățate,
Formau un crud spectacol ce lumei arăta
Cum știe pedestrașul în foc a se lupta.
Romano, căpitanul, de trei ori cu ai săi,
De trei ori ajunsese la șanțuri cel întâi,
Ș-acum, retras deoparte, strângea coloana-i ruptă,
Cu ea să se arunce de-a patra oară-n luptă.
Deodată… cine-ar crede!… un aspru colonel,
Ieșind de nu știu unde, pășește drept la el
Și-i zice: „Capitane, nu-mi place-a ta purtare,
Stai tot în urmă!”
„Cine?…” răcnesc în tulburare
Ostașii lui Romano, arși, rumeni pe obraz.
„El! Căpitanul nostru?!… din toți ce-i mai viteaz!”
Apoi spre colonelul c-un aer de mărime
Se-ntoarce, îl măsoară c-un ochi plin de dispreț
Și-i zice: „Colonele, de ești și îndrăzneț
Pre cât nedrept și aspru, te-ndemn să vii cu mine
Să vezi de știu la moarte să merg cum se cuvine…
Copii!… Zor înainte! Al patrulea asalt!”
„Ura!…” răspund ostașii… iar el pe calu-i nalt
Pornește înainte, deprins a merge-n frunte,
Și zboară… dar un glonte, un sol al morții crunte,
Îi vine drept în cale și-i se oprește-n piept.
Atunce căpitanul, pe cal stând încă drept,
Racnește: „Colonele!… departe ești!…” răspunde
„Cine-i în cap și-n coadă!… Eu unde… și tu unde?…”
Apoi, zdrobit, el cade și moare lin, zâmbind,
Căci vede în redută voinicii lui sărind.