De pe țărmurile lumii norii către cer se-nalță,
Dar pe bolta lui albastră nu rămâne nicio ceață,
Bate vântul și-i alungă, norii se călătoresc,
Iar pribegele lor urme prin văzduh se risipesc.
Bate vânt și zi și noapte geme-n pieptul meu furtună,
Și gândirile-mi amare toate, toate se adună,
Și nu-i urma lor pribeagă, ci pe suflet îmi rămâne,
Tristă ca și ieri sunt astăzi, și ca astăzi voi fi mâine.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și tristețe, folosind imagini ale naturii pentru a reflecta starea interioară a naratorului. Gândurile amare se adună, iar tristețea persistă, fără a se întrevedea o schimbare.