Mă-ntrebi ce fac în stropul meu de viață?
Mă scol la ora mea de dimineață,
Le dau la flori și ierburilor toate
Să bea argintul apei nestemate.
Vorbesc cu pomii care-mi fac din cap,
Că n-am putut de nici un vânt să-i scap
Și când se scoală-ai mei sunt îmbrăcat
Și stau de mult cu celălalt, la sfat.
Cam pe la nouă-mi place când e soare
Să scot afară strămoșii din covoare,
Să șterg prin casă timpul de pe unde
De nu știu cine, vine și s-ascunde.
La prânz, cu-ai mei – cu viața-n altă haină,
M-așez dorit la masă, ca la taină.
Împart, șoptesc și drept binecuvânt
Belșugu-acestui strămoșesc pământ.
La ora trei, căutător de tihnă,
Mă trag și eu în casă spre odihnă.
Închid cu cheia ușa, ca de hoți –
Și mor o oră, două, pentru toți.
Către amurg, fac tainic alt popas:
Cobor adânc în cât mi-a mai rămas,
Mă-nchid în gânduri și pornesc în sus,
Să mă-ntâlnesc cu cei care s-au dus.
Când alții dorm, sau beau, fără habar,
Eu sap în mine și arunc afară
Cu amintiri și oase vechi de gând,
Pe care anii le-au albit trecând.
Cam pe la unu noaptea, obosit,
Când toți ai mei sunt lut înmărmurit –
Îmbrac și eu cămașa mea cu flori
Și plec ca toți din lume, până-n zori.
Sensul versurilor
Piesa descrie rutina zilnică a unei persoane care găsește sens și frumusețe în lucrurile simple, conectându-se cu natura, familia și trecutul. Este o meditație asupra vieții și a morții, a timpului și a amintirilor.