O, Tu, Măiastră suferință,
Cu dor cuprinzi
Întreaga mea ființă.
În ea aprinzi
Lumini de cunoștință,
Mă-nveți întreg
Adâncul omenesc,
Mi-arăți sublimul
Cel Dumnezeiesc,
Mă-nveți să trag hotare firii
Și să-nțeleg întinderea… iubirii!
Îmi luminezi cu flăcările Tale
Nemărginirea Lumii siderale.
Mă duci adânc, tot mai adânc,
În jos,
Mă urci pe culmi de bine
Și frumos.
Mă duci în voia Ta să mă strunești,
Să mă înalți mereu și să mă crești,
S-ajung pân’ la măsuri Dumnezeiești,
Să-mi speli cu lacrimi ochii ne-ncetat
Ca vasul meu să fie-n veci curat.
În tălpi și-n mâini să-mi bați mereu piroane,
Să-mi răstignești pornirile avane,
Cu biciul tău de joc să mă lovești,
De tot ce-i lume să mă curățești.
Din harul Tău să-mi dai, mereu
Să-mi dai
Blândețea, mila, dragostea din rai,
Pe Crucea ta, măiastră suferință,
Să-nalți la Cer săraca mea ființă.
Sensul versurilor
Piesa explorează rolul suferinței ca instrument de purificare și elevare spirituală. Prin suferință, eul este curățat de impurități și condus către o înțelegere mai profundă a divinității și a iubirii.