E drumul prin pustiu. În lungul zării,
Abia mijește ziua. De departe,
Nisipul-n unde moi, ca apa mării,
Îmbracă sihăstriile deșarte.
Un măgăruș cu ochii blânzi te poartă.
Te-ai încrezut în pasul lui cuminte.
Cum crește-n zări mereu câmpia moartă,
Tu-ți pleci spre sân privirea ta fierbinte.
Căci ai la sân copilul și te doare,
Să pleci cu el în aspra pribegie:
Peste capșorul Lui, mângâietoare,
Rasfrânți-ai vălul tău, cu gingășie.
De ce ți-s, Maică, genele muiate?
Petreci în minte alte prigoniri?
Îl vezi pe El cu palme sfâșiate,
Cu trupul jertfă sfintei Lui iubiri?
În mijlocul nisipurilor, poate,
Singurătatea Lui e mult mai blândă.
Odată fi-va părăsit de toate,
Și-un vânzător ascuns va sta la pândă.
Mai este timp? Un înger se pogoară
Deasupra-ți, ca un sol de mângâiere.
Frânturi de raze te-nvelesc, Fecioară,
Și-alături merge Iosif în tăcere.
Sensul versurilor
The poem depicts the Flight to Egypt, focusing on Mary's feelings as she flees with the infant Jesus. It explores themes of motherhood, sacrifice, and faith in the face of hardship, while also foreshadowing Jesus's future suffering. Despite the sorrow, there's a sense of hope and divine protection.