Yawn Si Spooke – Suflet Rup

Îți promit că de azi-nainte am să-mi rup
câte un deget pentru fiecare drum ce lupt să ți-l ridic,
nu vreau să-mi spui că-ncerc
doar de dragul de a apărea pe pereți pătați de aracet.
cât mi-e prețul? ei bine eu sunt pe gratis,
mă pozez la degetul tău mic, căci al meu e rupt,
ce ți-am zis? și-acum torturez un caiet c-o mână strâmbă,
căci cealaltă-mi scoate capul dintr-o perdea de sârmă
cu care-ai vrut să mă ții închis.
tu pe mine vezi doar vânătăi,
un cub de gheață și gata, au dispărut ochii răi.
însă sângele se scurge după ale pieptului bătăi,
ce tu nu le auzi.
așa e, pieptul meu stă mort, te rog să mă scuzi.
știi ce? eu nu-i cer nimic,
il las să stea.
el mă strigă, el mă-mpinge să scuip c-o mână rea,
și-o fac ca să-l golesc.
și rămân doar cu trei degete cu care mâzgâlesc.
haide, rupe-mă-n bucăți, silește-mă să fug
în colțul meu întunecos de cameră, ca și-n alte dăți.
ce mai aștepți?
îți disting plăcerea pe chip și mă uimește.
nu pot, nu pot.. mai mult nu pot urla,
am doar un suflet ce șoptește.
Întoarce-mă pe străzile ce m-au iubit, să mai privesc puțin ce am oprit!
Și citește, și crește, cu el cresc și eu
Și zgârie, mâzgâlește, cu el vorbesc și eu.
Nu-i las să stea! El mă strigă, el mă-mpinge să scuip c-o mână rea
Iar de voi vrea să mă întorc, vei fi rece ca un corp
De ce la un cot mă voi gândi de două ori?.
Am chef de joacă azi din nou, ridic o jucărie
o plimb prin cameră, parcă tresare de bucurie
Parcă unele mișcări îi aparțin și
Parcă unele piscări vii apar, țin
De sfori cu iubirea îi spun: asta ți-e firea,
te rog nu fi rea, ascultă: haide, asta ți-e menirea
hai, de creion apucă fără teamă, scrie!
Îndreaptă mâna-i spun, în dreapta luna-i pun
Și soarele în stânga, amândouă sunt de ceară.
Încearcă să-mi ceară să-i suflu un aer cald de vară,
Un aer calm de seară.
Îi dictez doar titlul
mai departe scrie citeț pe sfoară
și citește și crește cu el cresc și eu
și zgârie, mâzgălește, cu el vorbesc și eu
devine tot mai viu, de tine tot mai scriu
de-mi vine să-i dau sânge-n vine timpuriu
Strânge-n sine auriu,
Să-mpodobească lumea lui de marionete
Fără grai, fără ochi, fără iad, fără pic de rai.
E timpul să-l pun la loc.
Stai! să facă un final cât de cât..
Sunt și eu un suflet,
Mâine promit să îl ajut.
Întoarce-mă pe străzile ce m-au iubit, să mai privesc puțin ce am oprit!
Și citește, și crește, cu el cresc și eu
Și zgârie, mâzgâlește, cu el vorbesc și eu.
Nu-i las să stea! El mă strigă, el mă-mpinge să scuip c-o mână rea
Iar de voi vrea să mă întorc, vei fi rece ca un corp
De ce la un cot mă voi gândi de două ori?.
vestit parcă de un nimic,
așa că m-am trezit pentru a mia oară părăsit.
împleticit m-am dus spre-apus ca să-l sărut,
bătând din aripi de ciment,
am murit lent,
deși n-am vrut.
și-am adunat în ochi o ură toantă
ce m-a pironit în scaun ca un vultur rupt în două
vouă vă zic.. nimic.
în fața voastră m-am oprit doar ca să-mi trag sufletul în tuș
și nu știu.. știu ce aștept chiar nu știu ce aștept,
am mai rămas doar eu și foile ce îmi respiră-n piept.
aș vrea să plec
și aș vrea ca și atunci să pot să înnoptez în ochii ei de smoală.
acum n-o am decât pe coală și-mi plânge goală..
simt iar că e de-ajuns și mă ascund în lacăte amare.
chei nimeni n-are și doare,
Eu vreau să mai zăresc ceva prin draperii
s-au tras peste lumini strigând „ce-o fi o fi”
întoarce-mă pe străzile ce m-au iubit să mai privesc puțin ce am oprit!
ca un izvor lăsat să fie oblojit de rime surde,
vreau să visez un pur de iarnă
pictat cu ninsori curbe,
ce le-am privit cu-un cap căzut în perne.
așa se-așterne
mila celor ce nu mai sunt
și plec iar ochii..
umbrit cu un breton cărunt,
el își caută-acum fărâma de pământ în care să se îngroape.
DOAMNE NICI NU ȘTIAM CE GREU VOR ATÂRNA ACESTE DOUĂ PLEOAPE!!!
.. am adunat destul ca să le închid.. sau mai încape?.
Întoarce-mă pe străzile ce m-au iubit, să mai privesc puțin ce am oprit!
Și citește, și crește, cu el cresc și eu
Și zgârie, mâzgâlește, cu el vorbesc și eu.
Nu-i las să stea! El mă strigă, el mă-mpinge să scuip c-o mână rea
Iar de voi vrea să mă întorc, vei fi rece ca un corp
De ce la un cot mă voi gândi de două ori?.
și-am murit întâia zi
și-am nutrit întâi a fi
nu trăind întâi afli un leac între alifii
în minte să orbească
menite să oprească
întreb alibi dar nu plecasem nicăieri
dintr-un întreg alipit ca soarele de cer
și-am tăcut și-am plecat spre pierdute plăceri
și-am pierdut și-am plecat spre plăcute tăceri
și căzute-n talger un ger și-un alt ger.
simțite-n piele și-n sentimentul de leșin
amândoi le știm, eu am curaj să plec.
tu vei rămâne să te lupți
cu pieptul golit și dezgolit, zdrobit și dezrobit
iar de voi vrea să mă întorc, vei rece ca un corp
de ce la un cot mă voi gândi de două ori?
n-am nevoie de două flori, am nevoie să plouă sori
să-mi măsor trecutul, un moșor,
și să-mi cos prezentul la loc, că-i ros de viitor,
e rost de viituri, oglinda apei mă întreabă:
hai vii și tu?
în treacăt îi zâmbesc și: nu, aștept să îmi treacă
(și îi smulg firul) la celălalt capăt să îmi găsesc fiul
celuilalt tată, ce-a smuls și el la rândul lui.
se-așază-n locul meu, pe malul meu, îl las.
bat,
apas,
deschid,
mă nasc.