Stai tu, te rog, de șase, stau eu îngenuncheat să văd cum acum coase.
Tu zi-mi de cuiul ce lipește case.
Destul! Restul o să-l păstrez pentru pereții mei ce se hrănesc cu oase,
puieții mei cu rădăcini apoase.
Apun din tun ghiulele,
atârnă-n tălpile ce au călcat pe ele.
În fine! În jur numai păduri pline de mine sau de tine.
Mă las pe vine și ascult crezând că ai roți sub tine. Sau poate șine!
Naiv! Sunt.
Simt că-mi ții loc de sedativ.
Ia uite fluturii crestați în lemn masiv, s-auInfoiat la mine.
Gata de-acum! Mă port doar cu aripi, chit că-am trenă din beteală sau cămașă dintr-o coală sau cravată dintr-o boală sau…
Nu contează (nu mai contează), eu casc ceruri, tu-mi naști geruri.
Ce naiba tu nu vezi cum tremuri?! (curg culori), curg culori.
Fac pete pe podea și scaldă camera în curcubeu,
dar nicăieri reflexia mea, e clar de-acum, pânza-i scăparea mea.
Tu nu aștepți, mi-o dai în dar. O prind la piept și pașii fug, valsând amar.
Statuia mea din cioburi, mă faci laș,
și râzi de mine că mă ascund sub pături.
Cred că-ntr-o zi o să te rup în mii de cioburi și-o să creez bustul meu din cozi de mături.
O să te fac să pleci,
o să te fac să pleci.
Vei reveni, te voi iubi, apoi te voi goni,
te voi iubi, apoi te voi goni,
statuia mea…
Păpuși prinse în geamuri.
Mă crezi? Te cred.
Mă vezi? Te văd.
Murdar, curat,
oglinda s-a pătat, zăresc un chip aburit, răsuflu ușurat.
Vreau să te uit! Vreau să te arunc în vânt!
Tu, cel ce te-ai născut dintr-un copil plângând!
Vreau să respir adânc și să te scuip din trup și gând.
Tu când privești oglinzi sunt pline de pământ! (tu când privești oglinzi, sunt pline de pământ).
Arăți supărat, arăt cu mâna un măr uscat.
Tu îl mănânci, eu mă înec.
Tu tușești, eu îl arunc,
iar tu mă cerți, eu te-mping violent și-ți cer să mă ierți… amândoi tăcuți.
Îngropăm între noi atâtea umbre ca două zile de vară, în spatele unor coperți împroșcate cu noroi.
Și ne oprim!
Ne opărim cu palme ca un fier încins.
Ne aruncăm câte-o privire rece. Gata!
S-a stins.
Îmi arăți că ești vesel, azi pari prefăcut, nu vreau să-ți vorbesc.
Te retragi, dar nu fugi.
Mă rezem de tocul ușii, iar tu te-așezi pe o pădure de crengi ce eu încerc s-o ocolesc, ce eu încerc s-o ocolesc.
De mâine schimbăm rolurile!
Și-acum eu încep să tușesc.
Azi ți-am zis: „Hai să umplem golurile!”
Tu te-ai întors cu spatele, am renunțat și eu.
Ți-am scris: „Nu te-am văzut”, ai citit ceva? Ah, uită! Nu era nimic.
Și totuși, tu aveai parcă… mi s-o fi părut, a plouat cam mult, sunt ud leoarcă,
trebuie să mă schimb, iar tu?
Tu te-ai schimbat destul.
Eu d-abia, eu d-abia te văd și-așa, nu te scuza, nu te scuza.
Vreau doar să-ntind mâna,
vrei doar să ții în palmă luna,
Caut doar să-ți văd figura, încerci doar să te strâmbi în ea.
N-am idee, n-am idee ce-ar putea să te prindă.
(nu cred) Nu cred că există.
(nu te uita) Nu te uita spre mine, nu încerca să treci prin mine.
(stropi de sticlă) Eu nu, nu pot trece prin oglindă, deși ea tot,
deși ea tot insistă, nu pot trece prin oglindă, deși ea tot insistă.
Păpuși prinse în geamuri.
Mă crezi? Te cred.
Mă vezi? Te văd.
Murdar, curat,
oglinda s-a pătat, zăresc un chip aburit, răsuflu ușurat.
Vreau să te uit!!!
Sensul versurilor
Piesa descrie o relație toxică și distructivă, plină de contradicții și suferință. Naratorul oscilează între dorința de a se elibera și incapacitatea de a rupe legătura cu persoana iubită, reflectând asupra propriei vulnerabilități și a dinamicii abuzive din relație.