Am urmărit pete de lumină până m-au orbit,
Până palmele mi-au ajuns încleștate în falci, și-așa cum de le-am trăit.
Vântul matinal zâmbind din milă, i-am zis nu am nevoie, și mi-ai spălat rușinea într-o baltă de ploaie.
Respirând aerul închis în palatul meu de paie, fredonând doar note false, un refren ce timpul mi-l adunase.
Luate de pe străzi, intrate în casă, cartofii se simt în sânge precum măduva în oase.
Conștiincios ca-n prima zi te-aștept să vii, și-aștept umil, ținând boala-n sânge precum jucăriile în brațele unui copil.
Mă mulțumesc să cred că totu-i o minciună, că viața-i doar un pas, portret mâzgălit de mână.
Că dincolo de acest caban-intesat cu ace, tu sapi adânc încet.
Mai repede te rog, mintea începe cu mine să se joace!!
Iar eu stau treaz fredonând, așteptând să spui ce bine mi-e acum.
Pierd rândul, Îmi pierd și gândul, din nou același rol.
Trăiesc precum un stilou de aramă gol, ce zgârie în carne rău,
când văd mintea-mi stă și doarme, ce intră ca un pumnal, îl simt în corp, din nou.
Sper că încă sapi, eu o să fredonez încă o dată,
și am să fredonez, și-am să fredonez cât pot, și-am să fredonez, și-am să fredonez cât pot.. x2.
Nu te speria când cei din spate
Nu te prind când strigai
Și m-am pripit ca într-un diafilm
oftând, tu râdeai
Și m-am pripit zile la rând, alergând
Și-acum mă simt, și-acum mă simt, Nu te speria!.
De când mă știu parcă am umblat cu privirea-n pământ, zilnic am aruncat pe jos pași pierduți
Doar universul meu în care mă re-creeam, un trotuar murdar ca un neștiutor sperând, rămas cu pumnii strânși
Nu mai puteam decât să mai repet vreo două versuri obsesive în gând, și nu se știe cum
Și Doamne, văd și-acum fumul de tutun, din care s-au născut poveștile ce-am vrut să vi le spun
Dar ce ciudat, e ca un… ce va privea urât, și-avea și mâini căci mi le-am pus pe piept ca pe un scut
Și atunci am început să las povești despre copii ce cresc și ajung bătrâni ce nu mai știu ce înseamnă te iubesc
Și sunt povești ce plâng, cu lacrima celor ce le trăiesc, și dacă tac le aud cum rup din sufletele rele
Căci pun în gânduri punctele, și sunt la fel de vii ca noi, eu uneori le aud pulsând cuvintele
Cerneala-mi curge precum sângele, mâncându-mi mâinile, mizerii ce le-am scuipat azi noapte într-un cearșaf gemând în strofe
Și sufereau s-au sfâșiat în strofe, tot odată invadându-mi visele și știu că nu mai pot să mint acum
Nu mă mai lasă, prea greu m-apasă, trebuie să merg când o să simt că am ajuns în sfârșit acasă.
Nu te speria când cei din spate
Nu te prind când strigai
Și m-am pripit ca într-un diafilm
oftând, tu râdeai
Și m-am pripit zile la rând, alergând
Și-acum mă simt, și-acum mă simt, Nu te speria!
Sensul versurilor
Piesa explorează stări de melancolie și depresie, reflectând asupra suferinței și a traumelor din trecut. Naratorul caută un sens în viață și o cale de a depăși greutățile, simțindu-se pierdut și apăsat de amintiri.