Sora mea nu scrie poezii
și nici nu cred că o să scrie vreodată.
E ca mama ei care niciodată n-a scris poezii,
și ca tatăl ei care nici el n-a scris poezii niciodată.
Însă sub acoperișul ei mă simt în siguranță.
Soțul ei n-ar scrie poezii pentru nimic în lume,
și – deja începe să sune ca o poezie găsită –
nici una din rudele mele nu scrie poezii.
Sora mea nu are sertare pline de poezii vechi,
în geantă nu cară niciodată poezii noi,
iar când mă invită la masă
știu că nu are de gând să-mi recite nimic.
Însă supele ei sunt delicioase,
nu vezi în casa ei manuscrise pătate de cafea.
Sunt o mulțime de familii în care nimeni nu scrie poezii.
Sunt însă multe familii în care o mulțime de persoane scriu poezii.
Uneori poezia se revarsă în cascade de generații
provocând vârtejuri teribile de sentimente comune.
Sora mea e adepta prozei, iar scrierile ei
se rezumă la dimensiunea unei cărți poștale
a cărei text promite în fiecare an același lucru:
când se va întoarce
ne va povesti tot,
tot,
tot ce a văzut.
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus unei surori care nu scrie poezii, dar oferă siguranță și confort. Se contrastează cu familiile în care poezia este omniprezentă, subliniind valoarea prozei și a promisiunilor simple.