Păsărelele din ostrețe
Ce ciugulesc de-a lungul drumului, nu îl privesc.
Călătorește, și în chip, în pas,
Ținută, în unica expresie; orice membru,
Privirea sa și trupul gârbovit, toate vorbesc
Despre omul ce nu umblă cu durere, ci merge
Gândind – E insensibil supus
Tăcerii așezate: e unul din care
Orice efort pare uitat, unul căruia
Îndelunga răbdare i-a hărăzit un așa blând aspect,
Răbdare ce acum pare nimic, de care
Nu are nici o nevoie. E din natură condus
Spre o pace atât de desăvârșită, încât tinerii privesc
Cu invidie, ceea ce bătrânul abia simte.
-L-am întrebat unde merge, și care
Obiectul călătoriei sale; răspunse
-Domnule! merg multe mile sa-mi iau
Un ultim rămas de la fiul meu, un marinar,
Care dintr-o bătaie pe mare a fost adus la Falmouth,
Și acolo moare într-un spital.
Sensul versurilor
Un bătrân călătorește cu stoicism pentru a-și lua rămas bun de la fiul său, un marinar aflat pe moarte într-un spital. Călătoria lui este una a durerii tăcute și a acceptării inevitabilului.