Sunt inima și ochi încăierați,
Izbânda de-a te fi avut s-o-mpart;
Ochiul nu vrea și ei să te arăți,
Ea se râvnește volnic de-al său harț.
Pleadează inima că-i ești în sine,
Un scrin în care ochiul nu răzbește,
Dar acuzatul neagă-aceste vine,
A ta splendoare-n el se oglindește.
Pentru dreptate, se convoacă
Juriul de cuget, inimii dijmaș;
Iar prin verdicte, inima o-mpacă
Și ostoieste ochiul patimaș:
Căci lui, faptura ta i se cuvine,
Iar ei, iubirea tăinuită-n tine.
Sensul versurilor
Sonetul explorează conflictul dintre inimă și ochi în privința iubirii și a percepției frumuseții unei persoane. Inima revendică esența interioară a iubirii, în timp ce ochiul este atras de splendoarea exterioară. Un juriu interior împacă aceste perspective, recunoscând valoarea ambelor aspecte.