Să nu iubești pe nimeni e o rușine
Când ești în dăruiri nestăvilit!
Mulți te iubesc, o știi destul de bine;
În schimb că nu iubești e prea vădit.
Înstăpânit de-o ură fără margini
Nu te sfiești să lupți cu tine, chiar,
Lăsând frumosul casei în paragini
În loc să-i fii destoinicul zidar.
O, schimbă-ți gândul să mi-l schimb și eu!
La ură ții mai mult ca la iubire?
Fii drept și bun cum te-am știut mereu;
Sau ție, cel puțin, dă-ți fericire.
Fă-ți un alt tu, de dragul meu, să-ți fie
Prin el de-a pururi frumusețea vie!
Sensul versurilor
Sonetul explorează conflictul interior al unei persoane incapabile să iubească, îndemnând-o să renunțe la ură și să îmbrățișeze iubirea pentru a-și regăsi frumusețea interioară și fericirea. Poetul își exprimă dorința de a schimba această stare negativă și de a readuce persoana iubită pe calea binelui.
