De dragostea de sine-i stăpânită
ființa mea, orice cotlon din mine,
nu-i leac s-o mântuie, e zidită
în învelișul inimii prea-pline.
Nu-i chip mai grațios, tipar mai mândru
și nu-i ca mine nimenea mai teafăr,
Eu gestu-mi prețuiesc și-s gata întru
aceeași slavă să mă cred luceafăr.
Dar când oglinda adevăru-mi spune
sunt tăbăcitul de nevoi și rele,
pe dos mi-apare-amorul, O, nebun e
cel ce se crede îndrăgit de stele!.
Dar eu sunt tu și dacă te slăvesc,
cu anii tăi eu anii-mi zugrăvesc.
Sensul versurilor
Sonetul explorează conflictul dintre iubirea de sine exagerată și confruntarea cu realitatea îmbătrânirii. Eul liric oscilează între admirația de sine și recunoașterea efectelor trecerii timpului, sugerând o luptă interioară cu acceptarea propriei condiții.