Iubindu-ți ochii-n care se răsfrânge
privirea mea, de ei compatimită,
îi văd, în negru, cum încearcă-a plânge
cu milă-ndră, inima-mi rănită.
Și-ntr-adevăr, nici soarele ce suie
spre cer, în zori, nu pâlpâie mai blând,
nici steaua dintr-a serii cetățuie
nu aurește-amurguri și pământ.
Cum ochii tăi răsar, indoliații,
plângându-mă, învăluit ca-n fum,
cuprins în faldul tristei tale grații
cu mila ta mă-nsoțesc de-acum.
E frumusețea neagră, pot s-o jur
și-i had tot ce nu are-al tău contur.
Sensul versurilor
Sonetul exprimă o admirație profundă pentru frumusețea întunecată a persoanei iubite, văzută prin ochii ei triști și plini de compasiune. Vorbitorul găsește consolare și o formă unică de frumusețe în tristețea și mila emanate de persoana iubită.