Ești fără milă pe cât poți să fii,
Cum rele-s frumusețile de fel;
Tu, sufletului meu, prea bine știi,
Îi ești cel mai de seamă giuvaier.
Și totuși unii spun, privind la tine,
Că fața ta n-atrage vreun suspin.
Să spun că n-au dreptate, nu-mi vine,
Deși sinea mea așa susțin.
Ca să fiu sigur de aceasta, scot
Suspine-o mie, doar gândind la tine;
Dând ele mărturie, eu socot
Că negru-ți vine ție cel mai bine.
Întunecată nu ești, doar în fapte,
De-aici și bârfa, fără doar și poate.
Sensul versurilor
Sonetul explorează paradoxul iubirii față de o persoană lipsită de milă, dar considerată prețioasă. Vorbitorul recunoaște că aparența acestei persoane nu atrage pe toată lumea, dar mărturisește că o iubește profund, chiar dacă aceasta este întunecată în fapte.