Lipsindu-mi tu, cu mintea doar te sorb,
Căci văzu-n care mintea mea se-ncrede
În parte-i teafăr şi în parte-i orb;
Pare-a vedea şi totuşi nu mai vede.
Din vina lui la inimă n-ajunge
Nici floarea şi nici pasărea, măcar;
Icoana lor fugară n-o străpunge,
Iar urma lor o caut în zadar.
Căci tot ce vede, gingaş sau tembel,
Chip îngeresc sau monstru, munţi sau mare,
Ori zi ori noapte, corb sau porumbel,
Se schimbă după-a ta înfăţişare.
Lipsindu-mi văzul, gândul doar te-adună,
Dar schimbă adevărul în minciună.
Sensul versurilor
Sonetul explorează efectele absenței persoanei iubite asupra percepției realității. Lumea devine distorsionată și mintea nu mai poate distinge adevărul de minciună, totul fiind filtrat prin prisma lipsei.