Deci inimă și ochi s-au împăcat
Și reciproc își fac câte-un favor;
Când ochiul jinduind te-a căutat
Și inima s-a sufocat de dor,
Portretul tău pe ochi l-a ospătat,
Și-n pânză a chefuit inima mea;
Apoi ochiul de inimă-i chemat
Ca gânduri de iubire să îi dea.
Deci prin pictură sau al meu amor
Tu ești aici, cu toate că te-ai dus
Dar n-o să scapi de gândul călător,
Iar eu voi fi cu el când te-a ajuns.
Dar dacă doarme, cu al tău tablou,
Inimă, ochi, voi desfăta din nou.
Sensul versurilor
Sonetul explorează legătura dintre inimă și ochi în absența persoanei iubite. Portretul acesteia devine un substitut, hrănind atât vederea, cât și sentimentele, menținând vie amintirea și dorul.