Ce ochi a pus Iubirea-n capul meu,
Că văd atât de slab şi defectuos;
Sau dacă-s buni, de ce mintea mereu
Realul mi-l arată mincinos?
Când chipul ei îmi pare strălucit
Ce-mi pasă că de-o lume e blamat?
Căci dragostea te face negreşit
Să vezi altfel ceva repudiat.
Şi cu-al Iubirii ochi cum să privesc
Ce e real, de lacrimi când e plin?
Aşa că nu mă mir că mai greşesc;
Şi-un soare vede doar când e senin.
Iubire, tu cu lacrimi mă orbeşti,
Ca să nu văd cât de vicleană eşti.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema iubirii oarbe și a iluziei. Vorbitorul se întreabă dacă ochii săi sunt defectuoși sau dacă mintea îi distorsionează realitatea, făcându-l să vadă frumusețe chiar și în ceea ce este blamat de lume. Iubirea îl orbește, împiedicându-l să vadă adevărul despre persoana iubită.