Mi-e drag de ochii tăi care mă plâng
Atunci când tu mă chinui nefiresc,
Îndoliați, iubirea o deplâng
Și-n suferință mă compătimesc.
Nici soarele pe-obrazul fără nor
Al dimineții nu-i mai înfocat,
Nici un luceafăr nu-i mai lucitor
După apus, când s-a întunecat,
Decât sunt ochii tăi când mă jelești;
O! Dac-ar face inima la fel
Să mă bocească, tu o să-nflorești
Fiindu-ți milă de-un amic fidel.
Și o să jur că negrul e frumos
Și că-i urât tot ce e luminos.
Sensul versurilor
Sonetul exprimă paradoxul iubirii, unde suferința cauzată de persoana iubită este, în același timp, o sursă de consolare. Ochii persoanei iubite, chiar și în plâns, sunt mai strălucitori decât orice altă lumină, iar vorbitorul își dorește ca inima acesteia să simtă aceeași milă pe care o arată în exterior.