Vigoarea scursă dintr-un desfrânat
E poftă-n faptă până la sfârșit,
Poftă sperjură, ispitind sfruntat,
Sălbatică și crudă negreșit,
Pe care-o satisfaci, dar te căiești;
Căci o vânezi cu cugetul distras
Și tot așa apoi o dușmănești,
Că-i nada care-n cursă te-a atras.
O înghiți și parcă mintea ți-ai pierdut;
Posezi destul, dar vrei mai mult, precis;
Plăcerea însă jale a născut,
Și bucuria a rămas un vis.
Știu asta toți, dar nimeni n-a aflat
Cum scapi de raiul care duce-n iad.
Sensul versurilor
Sonetul explorează natura contradictorie a poftei și a plăcerii, arătând cum aceasta, deși inițial ademenitoare, conduce inevitabil la regret și suferință. Descrie ciclul vicios al dorinței, satisfacției și deziluziei, subliniind faptul că, deși toată lumea este conștientă de consecințe, nimeni nu poate scăpa de această capcană.