Să-i placă oare minţii ce-ai flatat
Să soarbă-aceste nobile trufii?
Ori ochiul vede clar şi-adevărat,
Dar schimbă tot prin tainice-alchimii,
Făcând din pocitanii de coşmar
Arhangheli cu-al tău chip fermecător,
Creând din ce e josnic şi vulgar
Splendori în globul lui scăpărător?
Eu cred că prima, văzu-i deformat
Iar mintea bea regal din ce-a primit;
El ştie ce ea crede minunat
Şi-i toarnă-n cupă doar ce şi-a dorit.
Otravă dac-ar fi, viciu-i uşor,
Că ochiul i-a fost ei degustător.
Sensul versurilor
Sonetul explorează modul în care mintea și ochiul pot distorsiona realitatea, idealizând o persoană sau o situație. Mintea, influențată de ochi, acceptă o realitate filtrată și adesea înfrumusețată, chiar dacă aceasta este toxică sau iluzorie.