Sfiala-ți neagă de-a purta iubire,
Ce pentru tine-i gest nechibzuit.
Admite, tu iubita esti din fire,
Că nu iubești pe nimeni e vădit.
Dar sub imperiul urii sângeroase,
În contra ta ajungi să uneltești,
Și-ți năruie a frumuseții casă,
Când s-o înalți e bine să-ți dorești.
Schimbându-te, îmi poți schimba credința,
Cum poți fi urii gazdă primitoare?
Fii milostivă, cum îți e ființa,
Sau măcar ție fie-ți îngăduitoare.
Fii alta din iubire pentru mine,
Frumosul va trăi, în ea sau tine.
Sensul versurilor
Sonetul explorează conflictul interior al unei persoane care neagă iubirea, fiind dominată de ură. Se sugerează că transformarea prin iubire este calea spre frumos și împlinire, atât pentru sine, cât și pentru cel care iubește.