Ah, unde anii mi s-au dus,
Ca vântul stins în zări pustii?
O viață-ntreagă am visat,
Fost-a oare adevărat?
Ce mi-a părut cândva real,
A fost umbră, amăgire?
Și-adormit-am, fără să știu
Că tot ce-a fost, fost-a rătăcire.
Deșteptat din somn de ceară,
Privesc orb și rătăcit,
Ce-mi fu vatră altădată
Astăzi mi-e pământ străin.
Casele, pustii și triste,
Umbre-s cei ce-i cunoscui,
Căci viața-mi e doar un vis
Dus de vânt în zări apuse.
Cei ce-n joc erau vioi
Sunt bătrâni, tăcuți, sfârșiți,
Lanul ars și codrul stins,
Munții-nalți și dezgoliți.
Doar râurile mai curg
Cum curgeau în vremi trecute,
Însă mie-mi par mai triste,
Reci, de valuri abătute.
Dar, vai, nefericirea mea
Mi-e astăzi povară grea.
Mă salută mulți, posaci,
Ce mă știau odinioară,
Dar lumea-i plină de amar,
De nepăsare și povară.
Și când gândesc la zile dragi,
Ce-i luminau cândva cărării,
Le văd pierzându-se-n abis,
Ca stropii duși de valul mării.
Vai, vai, mereu doar vai…
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și melancolia față de trecerea timpului și pierderea a ceea ce a fost odată familiar și drag. Vorbitorul se simte străin într-o lume schimbată, copleșit de amărăciune și nepăsare.