Voci ale iernii, toate:
Soarele-n munți – ecouri vagi în depărtări,
Dinspre voioasele linii ferate, dinspre lanurile,
grajdurile și colibele din preajmă,
Văzduhul plin de zvonuri – chiar mutele holde,
merele înșiruite pe polițe și hambarele
pline,
Glasul copiilor și-al mamelor – ritmul atâtor
țărani și al îmblăcitului,
Și, printre toate acestea, glasul tremurător al bătrânului
rostind:
Nu credeți că mă dau bătut, peste părul meu alb pâlpâie
încă flacăra cântecului!
Sensul versurilor
Piesa descrie atmosfera iernii într-un sat românesc, surprinzând sunetele și imaginile specifice acestui anotimp. În ciuda greutăților, bătrânul satului își păstrează speranța și credința în viitor, simbolizată de flacăra cântecului.
