În timp ce trece o fată prin față, și-ntorci capu, că e bună,
Altu face planuri să putem trăi pe lună.
Vezi tu, suntem mici, minte prematură,
Nu luăm un punct contrar de vedere-n calcul, ură.
Prea multă, și strică, precum întinsul buclelor,
Scot otrava din licoare de pe fundul cupelor.
Avem multe de băgat la cap, nu fofoloance,
Nu, fufelor, vă rog, valea, nu veniți încoace.
Nu vă vreau, nu vă beau, glasul întunecat,
Că mă-mbăt cu ce-i negru și nu mai pot colora.
Sunt împins de energia interioară în față,
Ce zice: nu lăsa prostia să te țină-n viață.
Am ascultat-o, în stilul ei frust și neted,
Las deoparte gândurile bete, șirete.
Mă aflu-n termeni buni cu spontanu ce mă crede,
Sunt nebun dacă le zic că apa îmi ține de sete.
Nu-mi vorbi de strategii că nu-nțeleg sudoku,
Vorbeste-mi de tine, nu-ți mai încerca norocu.
Dacă e vorba de mine – cam asta-mi e jocu,
Am crezut că suntem oameni, da mai nou popa sfințește locu.
Da nu-mi vine să dau cu pumnu peste tot,
Nu m-agit că iese foc, las eu mintea peste bord,
Ca să prindă flow și să gândească mult mai limpede,
Că-n sold mana ca pe Scribd nu am de gând s-o port.
Cum aș putea să stau să-mi copiez noțiunile,
Să vă explic moțiunile când pot să văd pășunile?
Pe mine nimic altceva nu mă trezește,
Doar nu credeai că vreau să fiu tratat boierește?
N-am de ce să mă-nvârt ca bulboanele,
Dacă nu-mi mai place pe uscat, trag odgoanele.
Am grijă să mă port cuviincios pe-acest pământ,
Știu că e de muncă, dacă-i liniște-l aud lucrând.
Metonim.
Îi aud ecoul când vorbesc,
Mă simt pe mine-n sine atuncea când îl pășesc.
Vorbesc de mine atunci când îl povestesc,
Când adorm cu ea în minte, eu de fapt, știi, mă trezesc.
Unii ar crede că-i egocentrism,
Ecosistemul, unitate prin biocentrism.
Nimic nu se pierde, poate firea unora,
Și iubirea pentru aproape, ce-nainte încorona.
Unde-i natura mea, ce-nainte îmi zâmbea?
Ies din mintea mea spre exterior pentru a o căuta
Și pe drumul ăsta mulți bagă bețele-n roate,
D-asta o iau la pas prin viață, printre nestemate.
Unde te ghidează șoapte, doar trebe să asculți,
Unde poți crea o lume bună, doar tre’ să ajuți,
Întinde-o mână către tine, nu mai tre’ să lupți
Și de-acum vei putea ușor să escaladezi și munți.
Recunosc, dacă vreau să-mi iau somn
Mă culc pe frunzele căzute dintr-un pom
Și sub covor simt un con, adorm
Și nu e piele de găină, e de om.
Ceru-i înnorat și ceru e pământu
Și dincolo de tot ne poate duce vântu
Dar vântu suntem noi și nu avem putere
Cu bărci toată lumea dă degeaba fără vele
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea naturii umane și căutarea de sine într-o lume plină de obstacole. Artistul reflectă asupra societății, a relației cu natura și a importanței găsirii echilibrului interior.