Virgil Diaconu – Apariții

Sub streașina glasului tău
mă întorc seara în grădină, mamă,
în grădina smintită de cireșii înfloriți și de vrăbii.
Nu mai cuprinzi lucrurile…
Umbi prin camere, măsori singurătatea.
Între fotoliu și pat, singurătatea.
Cana cu apă a rămas neatinsă, ceasul a împietrit în perete.
Și făpturile din album au dat năvală în casă.
Ele umblă zălude prin camere, măsoară singurătatea.
Iată-l pe bunicul în hainele lui de paradă
și cu medaliile pe piept. Cu toate medaliile,
ca să-ți alunge tăcerea și teama.
Iată fecioara, care are chiar mâinile tale.
Și care aleargă pe câmp după fluturii amiezii.
Fecioara cu aripi de fluture.
Și copilul, care prinde pentru tine soarele cocoțat în cireș.
Toate au dat năvală în odaie,
de parcă lacrima nu ți-ar fi de ajuns.
Da, uneori, tu mă trezești din somn
și îmi arăți noaptea bătută în cuiele de argint. –
O călătorie pentru care nu sunt nici acum pregătit.
Și pentru care nu voi fi niciodată.
Copacii din grădină se dau cu capul de pereții casei.
Și eu mă închid în camera mea.
Nici n-am văzut când m-am lovit de cana cu apă.
De cana cu apă, din care se vede bine că a băut cineva….
Întotdeauna se întâmplă ceva peste puterile mele.
Ceasul din perete mă strigă toată noaptea cu bătăile lui.
Și inima aleargă ca o nebună pe-afară,
prin grădina smintită de floarea de cireș și de vrăbii.
Nici nu mai știu dacă vrea să ia în brațe pădurea
sau să îngroape totul în cenușă.