Virgil Carianopol – Nu Voi Uita

1917.. Toamna, pe malul Dunării, la Corabia,
Unde hotarul își îndoaie liniștit și frumos sabia,
Tunurile începuseră să bubuie, casele parcă erau hârtii
Se clătinau și cădeau, strivite ca niște jucării.
Ziua era tristă. Chesoanele rătăceau în neștire,
Ne cutremuram de prezent, ca de cine știe ce amintire.
Ana, fata cu părul blond ca secara,
Cu ochii din care nu pleca niciodată vara,
Așezase un steag alb în poarta pe care o roseseră carii
Și fugise de teamă în casă. Pe ulițe, curgeau gârlă bulgarii..
Toată noaptea, au căutat peste tot. Când au ajus la noi
Beți de țuică, plini până la gât de noroi
Și au dat cu ochii de Ana, de mâinile ei ca zăpezile,
De ochii ei verzi prin care se plimbau primăvara livezile,
Au început să zbiere, să-i rupă hainele, s-o ciupă
Toată căldura din trupul de zăpadă, voind să i-o rupă.
Târziu, dinspre ziuă, au scos-o afară și-au legat-o de pom,
Ochii lor roșii de pofte nu mai erau ochi de om..
Un bulgar ciolănos a pus arma la ochi și a tras unde s-a-ntâmplat
Apoi au încălecat pe cai și-au plecat să cucerească lut pentru împărat.
Văd și acum privirile Anei. Gura nu-i mai era gură
Pumnale i se făcuseră ochii de ură.
Știu, ea ne-a iertat, că n-am putut face altceva decât plânge,
Dar eu nu-i voi uita niciodată pieptul roșu de sânge.