Avea un nas cârn, și era subțire.
Cu câtă plăcere alerga pe nisip! Și intra în apă
și nu se speria niciodată.
Plutea prin apă ca-n elementul ei natural,
de parcă valurile ar fi purtat-o spre țărm
din depărtare aruncând-o încoace, nevinovată în spuma apei,
cu ochii deschiși spre lumină.
Atunci alerga cu valul pe nisip și râdea,
râs de copil în râsul mării,
se ridica, udă, atât de mică
de părea să fi ieșit în acea clipă dintre vâlvele scoicii
și se-ndrepta spre uscat:
un dar al valurilor.
Îți amintești?
Povestește-mi despre câte sunt pe fundul mării.
Spune-mi, spune-mi, o rugai.
Nu-și amintea de nimic.
Și râzând intra din nou în apă
și se culca supusă pe valuri.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice despre o fetiță (surioara) care se bucură de mare și de joaca pe plajă. Naratorul își amintește cu drag de inocența și bucuria ei, dar și de incapacitatea ei de a-și aminti poveștile de pe fundul mării.