Și-acum mă-ntreb eu: simțirea adâncă
Cum de se naște pentru un portret?
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Știam atâta că ești poet!
De-aș putea întrupa iubirea
Ce simt eu pentru tine,
Timpul și nemărginirea
Dânsa le-ar cuprinde-n sine…
Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte șuvițele le-aș da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.
Dar tu ca un luceafăr departe strălucești
Abea câte o clipă în cale-mi te ivești,
Apoi dispari; – și-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.
Și-n ora cea de pace, de sfântă liniștire,
Ființă mult iubită, ce-n lume te-ntâlnesc
Decât oricând atuncea mai mult eu te slăvesc…
La tine se îndreaptă cu drag a mea gândire.
Și-a cerurilor taină adâncă și divină,
Ce-n mintea-mi mărginită îmi pare c-o cuprind –
Ca s-o-nțeleg mai bine eu ochii mi-i închid –
Și-atunci văd că de tine e inima mea plină.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire profundă și idealizată față de o persoană văzută ca un ideal, un luceafăr. Vorbitorul își exprimă admirația și dorința de a se conecta cu această persoană, dar și sentimentul de distanță și inaccesibilitate.