Veritasaga – Dor de Casă

Deși nu-i vezi, sunt mulți eroi
Care trăiesc între noi, cu sufletul departe
Te iei de sufletul lor, doar spațiul îi desparte
Nu au frică de moarte, căci au murit de fiecare dată
Când au privit în urmă și-au zis altădată
La fel e și el și eu, încercând să facă-n chip și fel mereu
Spunându-și: o fac ca să-mi croiesc un viitor
Că-n viața asta nu poți să nu fii croitor
Ajuns acolo și-a zis: „Ori reușesc, ori mor, măcar am încercat!”
Inima l-a înțepat de multe ori
Epuizat sau sătul de insulte, ori
Pur și simplu sătul de toate cele
Când toate-l ajung în urmă, zice: „Cu toții avem belele, lasă lacrimile, cu siguranță au alții altele mai rele!”
Lasă-le!
Limba de-acasă e limba în care vorbește sufletul lui
Trebuie să uiți de existența sufletului
Când gândești în limba numărul doi
Numărul doi îl întristează de când noi a devenit tu și eu
Dar ea îi e mereu acolo când îi e greu
Ca o nălucă, care-i spune când e pierdut încotro să se ducă
Cu toate astea, îi spune:
„Nu-i nimic, mai e un pic!”
Îi spune, o spune zi de zi până apune
Același soare pe același cer
Același regret moare sub același ger
Speranța îl încălzește când îi e frig, țipă, dar nu are cine să-l audă
Zice: „Mă liniștesc când m-oi trezi acasă, hai, închide ochii, lasă!”
Și când închide ochii, zice:
„Sunt acasă!”