[Jhivago]
Ceea ce trimit eu spre tine acum nu sunt cuvinte,
Ci sunt bucăți din suflet și minte,
Căci Veritasaga nu se ascultă, se simte.
Întinde mâna și-o să-ți pun în palmă
Sufletul meu în furtună calmă,
Închisă într-o rază de soare,
Căci vreau să vezi a vieții culoare,
Uită-mi inocența, vezi să reții cum moare,
Rup tăcerea, sparg pereții cu care
Îmi împărțeam secretele,
Îți dau ție calitățile ca să elimin defectele,
Oricum vieții nu-i poți opri efectele,
Nu poți plăti pe nimeni să simtă regretele
În locul tău.
Joacă rolul tău, fă-ți regulile tale și jocul tău.
Ca să te-ajut îți dau esența mea,
Slăbiciunea și forța mea,
Întunericul și torta mea.
Sper să înveți din ele, căci unele întâmplări îngheață simțuri
Și tu nu trebuie să îngheți cu ele (nu).
Lasă sabia jos. N-o să vindeci cu ea o inimă ruptă,
S-ar putea să te mire, dar dragostea nu-i o luptă.
Tot ce încerc să-ți spun e că am un răspuns
Aștept doar vremea când o să ai o întrebare de pus.
[Praetor]
Și… plângem, în brațe ne strângem și iertăm,
Suflete frângem și plecăm
Și suntem oameni, trebuie răspunsurile să le învățăm,
Și de întrebări, de întrebări, hmm, mai ales să uităm.
Am pierdut destul timp și simt totul schimbat,
Am luptat, câștigat, pierdut, regăsit,
Apoi te-am respins, împins, îmbrâncit, m-am dezgolit
De trecut de prea multe ori,
Am simțit corzile sufletului precum cele ale unei viori
Am văzut cum e să mori,
Of, și ce frumoasă-i moartea,
Am transmis cartea sfântă în acorduri muzicale
Și mă frământă încă destule întrebări fără răspuns,
Dar am pătruns destule porți închise,
Am fost legat de destule vise
În versuri multe sufletele celor din jur le-am scrise
Și dacă aș fi întrebat dacă știu cine sunt
Aș putea spune că am aflat
Și tocmai de aceea am să fur ideea
Și-ai să te pierzi poate definitiv renunțând la rațiune
Și dorind să acționezi instinctiv de-acum înainte
Și după tot ce am spus am un răspuns,
Dar mai ai o întrebare de pus?
[Jhivago]
VeritaSaga nu se ascultă, se simte (VeritaSaga nu se ascultă, se simte).
[Praetor]
Bah, da…; cine ești tu până la urmă să mă judeci pe mine?
Cine ești tu să-mi dai mie sfaturi?
Te-ai născut cu microfonul în mână?
Ai făcut cumva mai mult decât mine?
Ha, ha…; ești un semidoct până la urmă,
Dar îți place să vorbești despre o cultură, despre ceva
Când de fapt tu nu știi absolut nimic
Pentru că tu nu știi să simți,
Tu știi doar să gândești,
Iar când gândești… nu o faci bine.
Așa zice lumea.
Da…; poate lumea minte. Sau poate nu.
Și oricum trebuie să ții minte că io
Nu sunt tu. Mai ales asta.
Bine, că asta-i pentru cei care știu.
Sensul versurilor
Piesa explorează căutarea de sine și oferă perspective asupra vieții și a relațiilor. Artiștii își împărtășesc experiențele și concluziile, invitând ascultătorul la reflecție personală. Mesajul central este despre importanța autocunoașterii și a găsirii propriilor răspunsuri.