ȘOBOLANII ȘI COTOII.
Niște șobolani odată, nobili mari de la oraș,
Se-nfipseseră cu dinții într-un gras și dulce caș,
Din al cărui miez într-una,
Zi de lucru, sărbătoare,
Rodeau aprig, fără grijă, fie că pe cer sta luna,
Fie cerul fără stele, fie potopit de soare….
Peste neamul șorecimii, șobolanii cei isteți
Erau, măre, „Logofeți”:
Astfel, unul dintre dânșii, cu vreo patru dinți de aur,
Avea-n grija lui tot cașul: al poporului tezaur!
Altul, diplomat de viță și de-o-nțelepciune rară
Era „Logofăt de cinste-al trebilor de dinafară”;
Altul, gospodar halal,
Era și el „Logofătul trebilor din cașcaval”;
Unul arțăgos din fire, cu de la-Împărat firman,
Era „Marele Hatman”;
Altul, cu-ale sale gheare și cu bietele-i măsele,
Trebuia, prin caș, să facă numai drumui și șosele;
Un alt șobolan ce-n viața-i n-a știut să fie hoț,
Destinat a fost să fie „Logofăt peste negoț”;
În sfârșit, ale lor ranguri ca să nu le mai aștern,
Erau tot ce se cuprinde azi la noi într-un „Guvern”;
Însă ce deosebire, Dumnezeule din Cer,
De la ce-aveau șobolanii la al nostru „Minister”! …
Căci, pe când la noi „Guvernul”, în iubirea lui de Țară,
Duce viața cea mai tristă, mai săracă, mai amară,
Și muncește zi și noapte, în osârdii de nespus,
Dorind: Țara să-și ridice cât mai sus,
Șobolanii din poveste, grași din frunte până-n coadă,
Jefuindu-și șorecimea umilită și neroadă,
Alta nu face pe lume, decât cașul să li-l roadă! …
Dar, de necrezut, și, astfel, lucru de mirare foarte,
Șobolanii mâncau cașul cu dușmanii lor de moarte,
Adică, să știți și voi:
Cu nenumărați cotoi! …
Însă când trăiau mai bine, unși pe bot ca și pe coame,
Iar mărunta șorecime, se stingea-ndurând de foame,
Toți cotoii, dintr-odată,
Ca niște grozavi dușmani,
Au fost prins de beregată
Pe-nfrăţiţii șobolani,
Și, strângându-le grumazul ne mai pomenit de crunt,
Dregătorii toți murit-au, până la cel mai mărunt,
Și-au rămas stăpâni cotoii pe tot cașul plin de unt! …
…
Fabula cu șobolanii, de cotoi trași prin măsele,
Am făcut-o, s-o citească șobolanii țării mele,
Și, citind-o pe-ndelete, să nu-mi poarte mie ură,
Ci să tragă, fiecare, următoarea-nvățătură:
Dregător al șorecimii, când mi te ridică valul,
Tu n-ai dreptul, șobolane, să-i mănânci tot „cașcavalul”,
Iar frăția cotoiască, chiar când pare dulce foarte,
Șorecimii nu-i vrea bine, ci-i dorește numai moarte! ….
Sensul versurilor
Fabula satirizează corupția din guvern, unde oficialii (șobolanii) profită de resursele țării (cașul), în timp ce poporul (șorecimea) suferă. Alianța cu dușmanii (cotoii) se dovedește a fi fatală, subliniind consecințele trădării și ale lăcomiei.