Vasile Militaru – Șobolanii și Cotoii

ȘOBOLANII ȘI COTOII.
Niște șobolani odată, nobili mari de la oraș,
Se-nfipseseră cu dinții într-un gras și dulce caș,
Din al cărui miez într-una,
Zi de lucru, sărbătoare,
Rodeau aprig, fără grijă, fie că pe cer sta luna,
Fie cerul fără stele, fie potopit de soare….
Peste neamul șorecimii, șobolanii cei isteți
Erau, măre, „Logofeți”:
Astfel, unul dintre dânșii, cu vreo patru dinți de aur,
Avea-n grija lui tot cașul: al poporului tezaur!
Altul, diplomat de viță și de-o-nțelepciune rară
Era „Logofăt de cinste-al trebilor de dinafară”;
Altul, gospodar halal,
Era și el „Logofătul trebilor din cașcaval”;
Unul arțăgos din fire, cu de la-Împărat firman,
Era „Marele Hatman”;
Altul, cu-ale sale gheare și cu bietele-i măsele,
Trebuia, prin caș, să facă numai drumui și șosele;
Un alt șobolan ce-n viața-i n-a știut să fie hoț,
Destinat a fost să fie „Logofăt peste negoț”;
În sfârșit, ale lor ranguri ca să nu le mai aștern,
Erau tot ce se cuprinde azi la noi într-un „Guvern”;
Însă ce deosebire, Dumnezeule din Cer,
De la ce-aveau șobolanii la al nostru „Minister”! …
Căci, pe când la noi „Guvernul”, în iubirea lui de Țară,
Duce viața cea mai tristă, mai săracă, mai amară,
Și muncește zi și noapte, în osârdii de nespus,
Dorind: Țara să-și ridice cât mai sus,
Șobolanii din poveste, grași din frunte până-n coadă,
Jefuindu-și șorecimea umilită și neroadă,
Alta nu face pe lume, decât cașul să li-l roadă! …
Dar, de necrezut, și, astfel, lucru de mirare foarte,
Șobolanii mâncau cașul cu dușmanii lor de moarte,
Adică, să știți și voi:
Cu nenumărați cotoi! …
Însă când trăiau mai bine, unși pe bot ca și pe coame,
Iar mărunta șorecime, se stingea-ndurând de foame,
Toți cotoii, dintr-odată,
Ca niște grozavi dușmani,
Au fost prins de beregată
Pe-nfrăţiţii șobolani,
Și, strângându-le grumazul ne mai pomenit de crunt,
Dregătorii toți murit-au, până la cel mai mărunt,
Și-au rămas stăpâni cotoii pe tot cașul plin de unt! …
…
Fabula cu șobolanii, de cotoi trași prin măsele,
Am făcut-o, s-o citească șobolanii țării mele,
Și, citind-o pe-ndelete, să nu-mi poarte mie ură,
Ci să tragă, fiecare, următoarea-nvățătură:
Dregător al șorecimii, când mi te ridică valul,
Tu n-ai dreptul, șobolane, să-i mănânci tot „cașcavalul”,
Iar frăția cotoiască, chiar când pare dulce foarte,
Șorecimii nu-i vrea bine, ci-i dorește numai moarte! ….