Vasile Militaru – Recunoștința Măgarului

Un măgăruș, odată,
Având abia un an
Și care rămăsese, de mama și de tata,
Orfan, –
Ne mai având nicio hrană,
Nici pic de adăpost
Și numai din pomană
Trăind, mai mult în post, –
S-a ‘mbolnăvit, sărmanul, umblând prin vânt și ploaie
Și s-a lăsat să moară
În drumul către moară
Pe-un maldar de gunoaie..
Trecând însă pe-acolo un cal, cu argint pe frâu, –
Ce se plimba, ca omul sătul și fără pas,
Și avea livezi întinse, hambare mari cu grâu,
Căpițe de otavă, trifoi și ovăz, –
Îl pinse-atâta milă de bietul băietan
Sărac, uitat de lume, bolnav, ba și orfan,
Că l-a luat îndată de pe gunoi pe sus
Și drept la el acasă milosul cal l-a dus.
Aci, dormind pe moale și cu-ngrijire bună,
S-a ‘nzdrăvenit măgarul, în mai puțin de-o lună
Și, ca să nu ‘nșir vorbe prea multe și deșarte, –
Voi spune că măgarul fu dat să ‘nvețe carte..
La școală, măgărușul nu mai avea pereche,
De multă ‘nvățătură ce tot bagă ‘n ureche;
Ba chiar dormind cu cartea mereu sub căpătâi, –
În fiecare clasă fu premiat întâi!
Și nu mai putea ‘n sine prea milostivul cal
Când fiecare dascăl îi tot spunea: „Halal.. „
„Mai rar elev să aibă la carte-atâta har.. „
„Mai rar
„Așa măgar!..
.. Și.. S-a făcut măgarul un mare cărturar!.
Dar calul cu atâta nu-i mulțumit în sine
Și, ca să-l fericească, îi face și mai mult bine:
Îi caută, cu zestre, de mare neam soție,
Pornește nunta ‘n lege, cu-o ‘ntreagă herghelie
Și, -dar fără pereche, – îi dă a lui moșie!.
E fericit măgarul cum nici nu se mai poate,
Când viața lui e plină în totul cu de toate..
Mergându-i numai bine, având în toate spor,
Cu tot mai multă vază în ochii tuturor,
Mi-s’a trezit măgarul că-i mare dregător.
Și, -cum poporul zice că e sub cer o scară,
Pe care unii suie, iar alții coboară, –
În timp ce Dregătorul e tot mai cu noroc,
Spre calul plin de milă se năpustește-un foc;
Îi arde tot avutul, cu cel din urmă arac,
Și bietul cal rămâne ca nimeni de sărac..
Pe-aci, pe-aci, sărmanul să moară, de durere,
Dar i-a venit îndată o mare mângâiere:
Măgarul n’o să-l lase pe drum în vânt și ploaie,
Cum el a fost odată, pe-un maldar de gunoaie..
„Ce bine-mi pare, Doamne, căci am putut prin tine,
„Să fac și eu pe lume măgarului un bine..
„Mă duc acum la dânsul.. la cine m’aș mai duce,
„Pân’oi avea la creștet și eu o sfântă cruce?..
„La el găsi-voi odihnă, otavă prin poiene
„Și mângâieri, să-mi zvânte o lacrimă prin gene.. „.
Așa gândea sărmanul de cal, mergând pe drum,
Văzând în fața-i totul ca ‘nvăluit în fum,
Dar când bătu la poarta ce-avea să-i fie scut, –
Măgarul, fără suflet, nici nu l-a cunoscut!.
Un an întreg, pe urmă, zăcu în vânt și ploaie,
Sărmanul cal, pe-aceleași mormane de gunoaie,
Pe-cari odinioară,
Găsise măgărușul bolnav, trăgând să moară..
Și ‘ntr-un amurg de toamnă frumoasă și târzie,
Când bietul cal intrase aproape în agonie, –
Trecu pe-acolo, mândru, măgaru’ cel bogat,
Care ‘ngâna un cântec domol, tărăgănat..
Dar când văzu de-aproape, pe calul muribund,
Cu răsuflarea stinsă, cu ochii duși afund, –
Măgarul zise ‘n sine:
„Tot moare până mâine.. să-i fac și eu un bine,
„Să nu se chinuiască prea mult aci ‘n poteci.. „.
Și-i dete una ‘n frunte, de-l adormi pe veci..
………………………..
Așa fac și unii oameni: luați de prin bordee
Și ‘nveșmântați în aur, prin sfântul milei har, –
Ei nu ‘nțeleg pe lume, recunoștința ce e,
Cum n’a ‘nțeles aceasta nici secul de măgar!