La-nceput, când plugul încă nu ară ogoarele,
Pentr-un bob de linte fiartă,
S-au luat, mă rog, la ceartă
Ploaia și cu Soarele.
Fiecare, slab la minte,
Sta, puterea să-și măsoare
Și, -păzește Doamne sfinte, –
Pentr-un bob micuț de linte,
Căutau să se omoare:
Soarele, cu ochii-n flăcări, după ploaie prin tot locul;
Ploaia, cu potop de ape, căutând să-i stingă focul.
Am uitat să spun că bobul cel de linte cu pricina,
Pe care-l făcuse Sfântul
Pân’ a nu fi fost Lumina, –
Nu era decât Pământul.
Astfel, Împăratul Ploaie, având tunete-n cuvânt
Și-Împăratul Soare, -mândru și cu aur pe veșmânt, –
Fiecare sta să spună că-n puterea lui măreață,
Tot pământul o să fie plin de Floare și de Viață.
După lupte fără seamăn, ce le-ar micșora, cuvântul,
Soarele-a rămas puternic Împărat pe tot pământul
Și-a-nceput atunci, pe loc,
Cu iubire să-i trimită toată para lui de foc.
Însă, vai, în scurtă vreme, ars de jar, secat de ape,
A-nceput întreg pământul pretutindenea să crape
Și, ne mai putând să-ndure atât foc și-atâta sete,
În grozav de grele chinuri, sufletul curând își dete.
Ploaia, care-atât dorise și era mereu pe-aproape
Răsturnând pe mândrul Soare și pământul vrând să scape,
A dat drumul, într-o clipă stavilarelor de ape
Și vreo patruzeci de zile potopindu-l, fără voie, –
Când din toată omenirea a scăpat doar Tata Noe, –
Noul Împărat, în fine, pricepu necându-l plânsul,
Că pământul iar murise, înecat fiind sub dânsul.
Dumnezeu atunci le zise: Adevăr îmi e cuvântul,
Că-n asemeni dezbinare, nu veți ferici pământul.
Deci uniți-vă ca frații… nu vă mai priviți cu ură
Și pământul, de-a pururi dați-i apă și căldură,
Totdeauna mână-n mână, înțelept și cu măsură.
Ascultând porunca dată, Ploaia și cu Soarele
Se-nfrățiră-ntr-o clipită, astfel cum a zis Prea-Sfântul
Și, punând la foc și apă, amândoi, zăvoarele,
S-a trezit din nou la viață, sub iubirea lor, pământul:
Înverzira pretutindeni, luncile, ogoarele
Și, râdea sub sfântul Soare
Pururi, floare lângă floare, –
Fiecare mai vioaie,
Cu potop de curcubee-n picăturile de ploaie.
…………………………….
Încheind aci povestea, -cu-o iluzie amară,
Dela cele tălcuite, trec la biata noastră țară:
Voi, aleșii ei, cu minte, – de la cei doi împărați
Luând pildă, – pe vecie prindeți-vă astăzi frații
Și, cu largă-nțelepciune și iubire-adevărată, –
Dacă-n aste două haruri poate inima să bată, –
Dați Lumină și căldură pururi bietului pământ,
În al cărui sân, străbunii și vitejii noștri sunt, –
Pentru ca, din harul vostru, să răsară Soarele,
Să-i presare flori, pe toate luncile, ogoarele,
Să privim, cu plânsu-n gene,
Pe vălcele și poiene,
Iar în lacrămile noastre, fericite, – nu de dor-
Curcubeu, să urce-n slavă mândrul țării Tricolor.
Sensul versurilor
Piesa este o fabulă despre importanța unității și a echilibrului. Ploaia și Soarele, inițial în conflict, învață să colaboreze pentru a da viață pământului. Morala se extinde la nivelul național, îndemnând la unitate și iubire de țară.