Un măgar nerod și care cu vreo câțiva ani în urmă
Viețuise lângă turmă, –
Când era silit să care
Pe spinare
Mii și sute de samare, –
Nu știu cum, prin ce-ntâmplare
A ajuns
La coama tuns,
Cu pomadă parfumată pururi uns;
A ajuns, în scurt, bogat
Și, -de necrezut, dar totuși lucru foarte-adevărat, –
Invitat prin mari saloane
De boieri și de cucoane..
Dar măgarul, indispus,
Îi privea pe toți, de sus,
Căutând mereu s’arate, cu-ndrăzneli fără pereche,
Că-i boier de viță veche, –
Deși gesturile-i toate, totdeauna de gust prost,
Spunea lumii, pe de rost,
Ce fel de boier anume era el și cine-a fost.
Într’o zi însă, măgarul îngâmfat și crai de ghindă,
S’a-ntâlnit și c’o oglindă,
iar oglinda, îndrăzneață,
Numai drept stând să spună, cică i-ar fi zis în față:
– Ifosul îți e-n zadar,
Că, oricât de mult te-ai crede
Și ți-ai pune pe veșminte aur și mărgăritar,
Cin’ te-aude și te vede,
Altceva nu poate crede că poți fi decât măgar.
– Eu, măgar? – răcni măgarul, năpustindu-i-se-n glaf
Și, c’o singură copită, el făcu oglinda praf.
…………………………….
– Ah, a suspinat oglinda, trecând dincolo de viață:
Adevarul, totdeauna doare, când e spus în față,
Și, oricât te știi pe lume ne’ntinat ca albii nuferi,
Omule, când faci ca mine, pregătește-te să suferi.
Sensul versurilor
Piesa prezintă un măgar ajuns în poziții înalte, dar care nu-și poate ascunde adevărata natură. Oglinda îi spune adevărul, iar măgarul, incapabil să-l accepte, o distruge, ilustrând refuzul de a accepta critica și adevărul despre sine.
