Vasile Militaru – Ifosul Cocoșului

Din câte mii de lighioane lăsat-a Dumnezeu prea sfântul
Să umple pururea pământul,
Sunt unele cu mintea seacă și care cred că, fără ele
Sub soare, lună și sub stele,
Atâtea lucruri minunate pe lume n-ar putea să fie:
N-ar mai ploua, n-ar mai bate vântul, n-ar crește iarba pe câmpie;
În pargă n-ar mai da caisa și mierea-n stupi ar fi amară;
N-ar înflori prin grâne macii și n-ar mai fi nici primăvara.
Așa, un biet cocoș, odată, de-asemenea sărac cu duhul,
Al cărui „cucurigu” lung abia-l mai cuprindea văzduhul,
Adeseaori strângea-mprejurul-i întreg norodul de găini,
Nu numai câte-avea-n ogradă, dar și pe cele din vecini
Și, socotindu-se puternic din cale-afară și-nțelept,
Cu ifose fără pereche, zicea, bătându-se în piept:
– Găini, vă dați seama voi oare,
Că de la om și până la vîrme, de la copac și până la floare,
Tot ce respiră și se mișcă, primește viață de la soare?
Ei, bine, dacă știți aceasta, nu-i de prisos să știți că eu
Sunt sfetnicul lui Dumnezeu:
Și, dacă eu n-aș fi pe lume, -nici soarele n-ar fi pe cer!..
Într-un cuvânt, e drept a spune că-n fiecare dimineață,
Eu sunt dăruitor de viață,
Că, numai prin puterea ce-are cântarea mea, de vrajă plină,
Rasare soarele din noapte, să dea căldură și lumină..
Că la un sfânt deci se cuvine
Să vină în genunchi la mine
Toți cei în viață, să se-nchine..
Și, dacă-ar fi să mor vreo-dată, -eu zic să vă ferească sfântul,
C-atunci s-ar prăpădi pământul!..
Găinile, privind la creasta cocoșului, aprinsă, -pară,-
Ca-n fața unui zeu puternic, îngenunchiate, se chinuiau..
Dar, în aceiași zi, pe seară, găsind o cadă cu vin roșu,
Bău din ea cu-atâta sete, că turtă s-a-mbătat cocoșul..
A doua zi, -când peste lume nici nu mijise zorile
Și somn adânc, fără prihană, dormeau sub roua florile, –
Găinile, cu spaimă-n suflet, cu ochii plânși, cu cap nauc,
Căutându-și zeul, îl găsira într-o grădină, subt un nuc,
Pe niște fân dormind – butuc..
Îl zgâlțâiră, să se scoale, să reaprindă soarele,
Dar pe cocoș, de băutură, nici nu-l țineau picioarele..
Atunci găinile-ngrozite de-a lor nemilosliva soarte,
Închiseră și ele ochii, gătindu-se-n sfârșit de moarte..
Stătură astfel multă vreme, dar, mai vioaie, o găină
Deschise ochii și, departe, zări o geană de lumină:
Părea că geana crește-ntr-una.. Apoi, spărtura unui nor
Se-aurii cu foc, de parcă era o gură de cuptor
Și, după câteva minute, cu vâlvătaia lui grozavă,
Pe gura de cuptor, de-odată țâșni soarele în slavă!..
Atunci găinile văzură, cu negraita bucurie,
Că minunatul lumii astru,
Cu slove mari de flăcări scrie
Pe bolta cerului albastru:.
„Sunt mulți aceia cari, în lume, își trâmbițează larg cuvântul,
Că, fără eul lor puternic, nu s-ar mai învârti pământul,
Că n-ar mai fi apus de soare, nici răsărit, nici dimineața,
Că s-ar lăsa eterna noapte pe toate câte sunt în viață..
Și totuși, prin puterea sfântă, decât a tuturor mai mare,
Pământul pururi se-nvârtește și soarele mereu răsare.