Vasile Militaru – Harul Crinului și Ifosul Cocoșului

HARUL CRINULUI.
Adâncit în visuri albe, neîntinat, mereu senin,
Închegat din spuma spumii,
Pe meleagurile lumii,
Sus, pe-o culme, singuratic, se ivise-ntâiul crin,
Floare rară, cum pământul nu mai legănase-n veac,
Și a căreia mireasmă, pentru toate erau leac!
Roua, soarele și luna
Îl găseau visând într-una:
Frunte plină
De lumină,
Parcă n-avea legătură cu nimic din ce e tină,
Și spre el, din toată zarea, pelerini veneau pe drum,
Fiecare vrând să soarbă scumpul crinului parfum!
Colindând, hai-hui, pământul,
Pururi sec, ba și hain,
Într-o zi, trecu și vântul
Fluierând, pe lângă crin…
Și, fiindu-i dat să vadă
Lumea ce venea grămadă
Înspre crinul de zăpadă,
Vântul, ticălos în sine, chibzui ca să omoare
Vraja mult îmbătătoare
Ce se-mprăștia din floare
Și porni, cu ură-n suflet, năpustind spre crin furtuna,
Socotind c-a lui mireasmă va pieri pe totdeauna!
Dar de nici o biruință, ticălosul n-avu parte,
Că, pe vânt, acea mireasmă se duce și mai departe
Și-astfel, lumea de pe lume, ca un cerb cuprins de sete,
Înspre crin venea într-una, de-a lui vrajă să se-mbete!
Când loviți, împinși de ură, sau invidie turbată,
Într-un om care, pe lume, nici nu v-a atins vreodată,
Însă care, totdeauna, are har în ale sale,
Cum, de-o pildă, are crinul miresmate-a lui petale,
Oameni răi, să știți cuvântul:
N-o să faceți niciodată, nici mai mult, nici mai puțin,
Decât ceea ce odată a putut să facă vântul,
Vrând să spulbere mireasma din potirile de crin!

IFOSUL COCOȘULUI.
Din câte mii de lighioane lăsat-a Dumnezeu prea sfântul
Să umple pururea pământul,
Sunt unele cu mintea seacă și care cred că, fără ele
Sub soare, lună și sub stele,
Atâtea lucruri minunate pe lume n-ar putea să fie:
N-ar mai ploua, n-ar mai bate vântul, n-ar crește iarba pe câmpie;
În pargă n-ar mai da caisa și mierea-n stupi ar fi amară;
N-ar înflori prin grâne macii și n-ar mai fii nici primăvara….
Așa, un biet cocoș, odată, de-asemenea sărac cu duhul,
Al cărui „cutcurigu” lung abia-l mai cuprindea văzduhul,
Adeseaori strângea-mprejurul lui întreg norodul de găini,
Nu numai câte-avea-n ogradă, dar și pe cele din vecini
Și, socotindu-se puternic din cale-afară și-nțelept,
Cu ifose fără pereche, zicea, bătându-se în piept:
– Găini, vă dați seama voi oare,
Că de la om și până la virmă, de la copac și până la floare,
Tot ce respiră și se mișcă, primește viață de la soare?
Ei, bine, dacă știți aceasta, nu-i de prisos să știți că eu
Sunt sfetnicul lui Dumnezeu:
Și, dacă eu n-aș fi pe lume, -nici soarele n-ar fi pe cer! …
Într-un cuvânt, e drept a spune că-n fiecare dimineață,
Eu sunt dăruitor de viață,
Că, numai prin puterea ce-are cântarea mea, de vrajă plină,
Răsare soarele din noapte, să dea căldură și lumină…
Ca la un sfânt deci se cuvine
Să vină în genunchi la mine
Toti cei în viață, să se-nchine…
Și, dacă-ar fi să mor vreo-dată, -eu zic să vă ferească sfântul,
C-atunci s-ar prăpădi pământul! …
Găinile, privind la creasta cocoșului, aprinsă, -pară, –
Ca-n fața unui zeu puternic, îngenunchiate, se chinuiau….
Dar, în aceiași zi, pe seară, găsind o cadă cu vin roșu,
Bău din ea cu-atâta sete, că turtă s-a-mbătat cocoșul….
A doua zi, -când peste lume nici nu mijise zorile
Și somn adânc, fără prihană, dormiau sub roua florile, –
Găinile, cu spaimă-n suflet, cu ochii plânși, cu cap nauc,
Căutându-și zeul, îl găsira într-o grădină, subt un nuc,
Pe niște fân dormind – butuc….
Îl zgâlțâira, să se scoale, să reaprindă soarele,
Dar pe cocoș, de băutură, nici nu-l țineau picioarele…
Atunci găinile-ngrozite de-a lor nemiloslivă soarte,
Închiseră și ele ochii, gătindu-se-n sfârșit de moarte…
Stătură astfel multă vreme, dar, mai vioaie, o găină
Deschise ochii și, departe, zări o geană de lumină:
Părea că geana crește-ntr-una… Apoi, spărtura unui nor
Se-auri cu foc, de par’că era o gură de cuptor
Și, după câteva minute, cu vâlvătaia lui grozavă,
Pe gura de cuptor, de-odată țâșni soarele în slavă! …
Atunci găinile văzură, cu negrăită bucurie,
Că minunatul lumii astru,
Cu slove mari de flăcări scrie
Pe bolta cerului albastru:.
„Sunt mulți aceia cari, în lume, își trâmbițează larg cuvântul,
Că, fără eul lor puternic, nu s-ar mai învârti pământul,
Că n-ar mai fi apus de soare, nici răsărit, nici dimineață,
Că s-ar lăsa eterna noapte pe toate câte sunt în viață….
Și totuși, prin puterea sfântă, decât a tuturor mai mare,
Pământul pururi se-nvârtește și soarele mereu răsare.