Focul prefăcea-n rubine vreascurile unui soc,
Sau, ardea ca orice foc,
La o margine de drum,
Iar din foc fără-ndoială sau tăgadă, ieșea fum….
Flăcările, potolite, se-mpleteau arzându-și socul,
Dând căldura mult dorită, celui ce aprinse focul…
Fumul, ca un sul albastru, tot suind spre cer, ușor,
Zise focului din care se-nălța al său fuior:.
– Focule, zadarnic cauți către cer să-ți iei avântul,
Slava e doar pentru mine! Pentru tine e pământul! ….
– Fumule, răspuns-a focul, îngâmfarea ta de-acum
Nu mă miră nicidecum,
Dar te-ntreb: de n-ar fi focul, ar mai fi pe lume fum? …
Ca lovitul de-o măciucă, fumul n-a mai zis nimic,
Dar un înțelept păianjen ce torcea pe-un vârf de spic
Fir subțire și cu spor
A intrat în vorba lor:.
– Focule, nici printre oameni nu e plin de focuri drumul,
Ard puțini cum arde focul, dar sunt mulți ușori ca fumul…
Cel nevrednic suie-adesea unde locu-i pe drept nu e,
Precum fumul, totdeauna mai presus de foc se suie,
Dar eu știu că, oricât fumul sus mereu își are locul,
Ceiace-ncălzește lumea, nu e fumul, ci e focul!.
Sensul versurilor
Piesa este o alegorie despre valoare și aparență. Focul reprezintă esența și căldura, în timp ce fumul simbolizează vanitatea și ascensiunea fără substanță. Morala este că adevărata valoare constă în esență, nu în aparențe.