Când am pus mâna, întâia oară pe condei,
M-am pomenit că mă trezesc plângând,
Dar am pășit apăsat, ca un plugar, cum făcuseră strămoșii mei
Care au scris Miorița pritocind-o-n gând.
Am început să scrâșnesc din dinți și să cânt
Ziua și noaptea, ca-n delniță, greu,
Că m-au tocmit străbunii slugă la cuvânt
Și să cânt suferințele neamului meu.
Am fost mai mult iobag decât stăpân al vieții mele
Și-am suferit cu cei ce fură trași pe roată,
M-am dăruit celor ferecați după zăbrele
Și-am plâns cu nimurugii dezbrăcați din gloată.
Am ținut atât de mult la datoria să-i cânt,
Încât la mine n-am avut vreme să mă mai gândesc,
Poate de aceea nu m-am întrebat niciodată cine sunt
Și-n care colț de țară să mă obloșesc.
Atâta am dorit, doar, ca mirosna cântecului meu,
Să străbată țara pe aripile Păsării Măiestre..
Aceasta mi-a fost, am spus-o mereu,
Aspra dar unica mea zestre.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dedicarea artistului față de moștenirea culturală și suferințele poporului său, sacrificând propria identitate și bine pentru a da voce acestor trăiri. Cântecul devine astfel singura zestre, o ofrandă adusă neamului.