Fratelui meu Ștefan.
Privește hotarul acesta de țară, nepoate,
Și spune tu, dacă știi, că se poate
Ca mejdia lui să fie trasă întâia oară,
Prin inimă de mamă și vatră de țară.
Aici, pe unde trece granița hicleană,
Cu unduiri de taine și cuibări de mreană,
Am hălăduit, nepoate, de când ne-am născut,
Cu piepturile noastre ridicându-i scut.
Vezi, acolo unde stă grănicerul acuma pe loc,
Își dorm somnul lor de veci strămoșii într-un soc,
Iar dincolo de el aveam o stână noi,
Iar iarba, când înfloare, vorbește de eroi.
Atunci, cum ne-am uita pașii țesuți de când ne știm,
Pe covorul gliei noastre cu arnici ca-ntr-un chilim?
Cum n-am putea visa, nepoate, bate-i-ar pustia,
C-o să ne-ntoarcem iarăși unde ne fu moșia.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de patriotism și dorință de a păstra moștenirea strămoșească. Vorbitorul îndeamnă la păstrarea identității naționale și la speranța reîntoarcerii pe pământurile pierdute.