Străbunicul a lucrat cu barda și securea
Și-ntr-un an era gata mânăstirea,
Că scria cu ghilăul în brazi și goruni,
Numai chipuri de sfinți și de oameni buni.
Bunicul a scris mai subțire,
Nu s-a gândit la vreo mânăstire.
Cu degetele sale lungi de fuior
S-a mulțumit să mângâie talia unui ulcior.
Tata a coborât de copil în pământ,
Poate de aceea a împrumutat un chip de sfânt.
Ne mai privind cu anii la cer,
A rămas toată viața numai un miner.
Eu am vrut să cuprind veșnicia din hăuri,
Într-un fluier cu numai șase găuri,
Și tot cânt, de când mă știu că mă cheamă Vasile,
Să mă iau la întrecere cu vreo ciocârlie.
Sensul versurilor
Piesa explorează moștenirea lăsată de străbunic, bunic și tată, fiecare având o ocupație diferită. Naratorul își dorește să cuprindă veșnicia prin muzică, continuând tradiția familiei într-un mod propriu.