Pe Someșul cald nu era zmeuriș să nu-l știu,
Și vremea după umbra brazilor să o măsor,
Am adăstat din stei în stei, din răzor în răzor,
Să visez, să cânt și să scriu.
În răutate întârziam până seara tăcut,
Prin pădurile mușcate de șrapnele,
Cu inima năvod pentru tristețile mele
Și pentru luceferii care au căzut.
În pomii gândului, de multă vreme neculeși,
Așteptam izbăvirea să răsară,
Adulmecând arome coapte de vară,
Năzuind o pace cu care să fim megieși.
Apoi a prins amintirea ca o plită să ardă
Păscând cu sondorii pe Someș în sus,
Când la Mărișel, ca în pașcălie, s-a pus
Temelia întâiului baraj din Apuseni întins ca o coardă.
Acum, prin padine, se joacă mânzii visului cu nostalgia
Și jălbaşii, de veacuri cenușe, se vânzolesc în izvoare;
Pe strămoșii noștri o tristețe avană îi roade,
Că n-au trăit să vadă, aevea, cât de frumoasă-i România.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment profund de nostalgie și admirație pentru frumusețea naturală a României, în special a Apusenilor. Amintirile din trecut se împletesc cu peisajul prezent, creând o imagine melancolică, dar și plină de dragoste pentru țară.