Am să mă lapăd odată de omenie,
Cum s-a lăpădat Horia de ponos
Și voi porni, tot ca el, pe jos,
Până la a Domnului împărăție.
Acolo voi scoate din straiță catastiful meu
Cu lăcrămațiile moților surumani
Și i le voi citi o lună, două, poate ani,
Pe toate, divanului din cer și lui Dumnezeu.
I le voi citi cu sete fierbinte
Cu inima mușcată de amar
Să nu mai fie cumva în zadar
Și Dumnezeu să le țină, și după ce-oi pleca, minte.
De ne va face dreptate, bine, de nu, mă voi
Întoarce la moți și le voi spune:
De ce să mai trăim ca nimurugii în lume
Când și Dumnezeu s-a lepădat de noi?!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o călătorie spirituală și fizică spre Dumnezeu pentru a cere dreptate pentru suferințele poporului. În final, protagonistul amenință cu pierderea credinței dacă dreptatea nu se va face, sugerând o deziluzie profundă față de divinitate.