Privesc în viitor ca un adolescent,
Citind trecutul țării în scoarța copacilor,
În steiul care stă de vorbă cu zenitul,
În țarinile desțelenite la cota o mie douăsute,
În casele moților cioplite cu barda,
Cu tâmplele răzimate de umărul cerului,
De la Burebista încoace și, și mai de demult,
În amforele dezgropate de plug,
În amintirea celor trași pe roată,
Sau spânzurați în furci,
Pentru că s-au răsculat să-și facă dreptate,
Pentru că au îndrăznit să rostească cuvântul mamă,
Și pâine și prietenie și pace,
Oblu, omenește,
Așa cum l-au învățat de mii de ani,
Românește,
Și-l mai citesc în inimile care au zvâcnit,
Cândva în gloată,
Iar acum cresc în iarbă și în flori.
Cu cât citesc, scormonind mai adânc, în pământ,
În plasma istoriei nescrise,
În datine care n-au fost trecute în zapise,
În lacrimile care au zămislit râurile mele,
Cu atât sunt mai tânăr, mai acasă,
Mai înrudit prin sânge și sudoare,
Cu cei ce înalță visul pân’ la stele,
Cu cei așezați, cuminți, în legende și ulcioare.
Sensul versurilor
Piesa explorează legătura profundă dintre prezent și trecutul istoric al României. Vorbitorul se simte conectat la țară și la strămoși prin studierea istoriei și a tradițiilor, găsind astfel un sentiment de apartenență și identitate.