S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,
S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.
Lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde;
Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde.
Pârâiele umflate curg iute șopotind,
Și mugurii pe creangă se văd îmbobocind.
O, Doamne! Iată-un fluture ce prin văzduh se perde!
În câmpul vested iată un fir de iarbă verde
Pe care-ncet se urcă un gălbui gândăcel,
Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.
Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,
Un gândăcel, un fluture, un clopoțel în floare,
După o iarnă lungă și-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce în sufletul uimit!
Sensul versurilor
Piesa descrie sosirea primăverii și dispariția iernii, evidențiind renașterea naturii și bucuria pe care o aduce. Este un imn al speranței și al frumuseții regăsite după o perioadă grea.