Vasile Alecsandri – Mănăstirea Argeșului

Pe Argeș în jos,
Pe un mal frumos,
Negru-Vodă trece
Cu tovarăși zece:
Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari
Și Manoli – zece,
Care-i și întrece.
Merg cu toți pe cale
Să aleagă-n vale
Loc de mănăstire
Și de pomenire.
Iată cum mergea
Că-n drum ajungea
Pe-un biet ciobănaș
Din fluier doinaș,
Și cum îl vedea,
Domnul îi zicea:
– Mîndre ciobănaș
Din fluier doinaș,
Pe Argeș în sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Argeș în jos
Cu turma ai fost.
Nu cumva-i văzut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid părăsit
Și neisprăvit,
La loc de grindis,
La verde-aluniș?
– Ba, doamne, -am văzut,
Pe unde-am trecut,
Un zid părăsit
Și neisprăvit.
Cîinii, cum îl văd,
La el se repăd
Și latră-a pustiu
Și urlă-a mortiu.
Cît îl auzea,
Domnu-nveselea
Și curînd pleca,
Spre zid apuca
Cu nouă zidari,
Nouă meșteri mari
Și Manoli – zece,
Care-i și întrece.
– Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de mănăstire
Și de pomenire.
Deci voi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Curînd vă siliți
Lucrul de-l porniți
Ca să-mi ridicați,
Aici să-mi durați
Mănăstire naltă
Cum n-a mai fost alta,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!
Meșterii grăbea,
Sfîrile-ntindea,
Locul măsura,
Șanțuri largi săpa
Și mereu lucra,
Zidul ridica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucra în zadar!
Domnul se mira
Ș-apoi îi mustra,
Ș-apoi se-ncrunta
Și-i amenința
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meșterii cei mari,
Calfe și zidari
Tremura lucrînd,
Lucra tremurînd
Zi lungă de vară,
Ziua pîn-în seară;
Iar Manoli sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Și un vis visa,
Apoi se scula
Ș-astfel cuvînta:
– Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari,
Știți ce-am visat
De cînd m-am culcat?
O șoaptă de sus
Aievea mi-a spus
Că orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pîn-om hotărî
În zid de-a zidi
Cea-ntîi soțioară,
Cea-ntîi sorioară
Care s-a ivi
Mîine în zori de zi,
Aducînd bucate
La soț ori la frate.
Deci dacă vroiți
Ca să isprăviți
Sfînta mănăstire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toți să jurăm
Și să ne legăm
Taina s-o păstrăm.
Ș-orice soțioară
Orice sorioară,
Mîine în zori de zi
Întîi s-o ivi,
Pe ea s-o jertfim,
În zid s-o zidim!
Iată, -n zori de zi,
Manea se trezi
Ș-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
Și mai sus, pe schele,
Și-n cîmp se uita,
Drumul cerceta.
Cînd, vai, ce zărea?
Cine că venea?
Soțioara lui,
Floarea cîmpului!
Ea s-apropia
Și îi aducea
Prînz de mîncatura,
Vin de băutura.
Cît el o zărea,
Inima-i sărea,
În genunchi cădea
Și plîngînd zicea:
„Da, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pîraie,
Să curgă șiroaie,
Apele să crească,
Mîndra să-mi oprească,
S-o oprească-n vale,
S-o-noarce din cale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriul întuneca.
Și curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pîraie
Și umflă șiroaie.
Dar oricît cădea,
Mîndra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Și s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plîngea,
Și iar se-nchina,
Și iar se ruga:
„Suflă, Doamne, -un vînt,
Suflă-l pe pămînt,
Brazii să-i despoaie,
Paltini să-ndoaie,
Munții să răstoarne,
Mîndra să-mi întoarne,
Să mi-ntoarne-n cale,
S-o ducă devale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Și sufla un vînt,
Un vînt pre pămînt,
Paltini că-ndoaia,
Brazi că despoia,
Munții răsturna,
Iară pe Ana
Nici c-o înturna!
Ea mereu venea,
Pe drum șovăia
Și s-apropia
Și, amar de ea,
Iată c-ajungea!
Meșterii cei mari,
Calfe și zidari
Mult înveselea
Dacă o vedea,
Iar Manea turba,
Mîndra-și săruta,
În brațe-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Și, glumind, zicea:
_ Stai, mîndruța mea,
Nu te spăria,
Că vrem să glumim
Și să te zidim!
Ana se-ncredea
Și vesel rîdea.
Iar Manea ofta
Și se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pîn’ la gleznisoare,
Pîn’ la pulpisoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici că mai rîdea,
Ci mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Ajunge-ți de șagă,
Că nu-i bună, dragă.
Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strînge,
Trupusoru-mi frînge!
Iar Manea tăcea
Și mereu zidea;
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pîn’ la gleznisoare,
Pîn’ la pulpisoare,
Pîn’ la costișoare,
Pîn’ la țițișoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plîngea
Și mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strînge
Țițișoara-mi plînge,
Copilașu-mi frînge!
Manoli turba
Și mereu lucra.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pîn’ la costișoare,
Pîn’ la țițișoare,
Pîn’ la buzisoare,
Pîn’ la ochișori,
Încît, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid că zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strînge,
Viața mi se stinge!
Pe Argeș în jos,
Pe un mal frumos
Negru-Vodă vine
Ca să se-nchine
La cea mănăstire,
Falnică zidire,
Mănăstire naltă,
Cum n-a mai fost alta.
Domnul o privea
Și se-nveselea
Și astfel grăia:
– Voi, meșteri zidari,
Zece meșteri mari,
Spuneți-mi cu drept,
Cu mîna pe pept,
De-aveți meșterie
Ca să-mi faceți mie
Altă mănăstire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă?
Iar cei meșteri mari,
Calfe și zidari,
Cum stau pe grindis,
Sus pe coperiș,
Vesel se mîndrea
Ș-apoi răspundea:
– Ca noi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Alții nici că sînt
Pe acest pămînt!
Află că noi știm
Oricînd să zidim
Altă mănăstire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă!
Domnu-i asculta
Și pe gînduri sta,
Apoi poruncea
Schelele să strice,
Scări să le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece meșteri mari,
Să mi-i părăsească,
Ca să putrezească
Colo pe grindis,
Sus pe coperiș.
Meșterii gîndea
Și ei își făcea
Aripi zburătoare
De șindrili ușoare.
Apoi le-ntindea
Și-n văzduh sărea,
Dar pe loc cădea,
Și unde pica,
Trupu-și despica.
Iar bietul Manoli,
Meșterul Manoli,
Cînd se-ncerca
De-a se arunca,
Iată c-auzea
Din zid că ieșea
Un glas nădușit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Și mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strînge,
Țițișoara-mi plînge,
Copilașu-mi frînge,
Viața mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochi-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvîrtea,
Și de pe grindis,
De pe coperiș,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea
Ce se mai făcea?
O fîntînă lină,
Cu apă puțină,
Cu apă sărată,
Cu lacrimi udată!