Vasile Alecsandri – Lunca Din Mircești

Bate vânt de primăvară și pe muguri îi deschide;
Vântul bate, frunza crește și voioasă lunca râde.
Sub verdeața drăgălașă dispar crengile pe rând,
Și sub crengile umbroase mierla sare şuierând.
O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!
În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare,
Și-n nou glas de armonie completează imnul sfânt
Ce se-nalță către ceruri de pe veselul pământ.
Tot ce simte și viază, fiară, pasăre sau plantă
În căldura primăverii naște, saltă, zboară, cântă.
Omul își îndreaptă pasul către desul stejăriș,
Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș,
El se duce după visuri; inima lui crește plină
De-o sacră melodie, melancolică, divină,
De-o tainică vibrare, de-un avânt inspirator
Ce-i aduc în piept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor.
Este timpul renvierii, este timpul reînnoirei,
Și-a speranței zâmbitoare, și-a plăcerii, și-a iubirei.
Pasărea-și gătește cuibul, floarea mândrele-i colori,
Câmpul viază verdeața, lanul scumpele-i comori.
Sus, păianjenul pe un frasin, urzind pânza-i diafană,
Cu-al său fir de-argint subțire face-o punte-aeriană,
Iar în leagăn de mătase, gândurul misterios
Cu privighetoarea dulce se-ngână armonios.
Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare,
Se-ndrăgesc în perechere pe sân alb de lăcrămioare,
Și, ca roi de pietre scumpe, gândăceii smălțuiți
Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiți.
O pătrunzătoare șoaptă umple lunca, se ridică.
Ascultați!.. stejarul mare grăiește cu iarba mică,
Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor,
Fluturul cu planta, râul cu limpidele izvor.
Și stejarul zice ierbii: „Mult ești vie și gingașă!”
Fluturașul zice florii: „Mult ești mie drăgălașă!”
Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;
Râu, izvoare, nori, raze se-mpreună iubind.
Lunca, lunca, dragă luncă! rai frumos al țării mele,
Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!
Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor,
Și Siretul te-ncinge cu-al său braț dismierdător.
Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,
Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată.
Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriți,
Ea la sânul ei atrage călătorii fericiți.
Și-i încântă, și-i îmbată, și-i aduce la uitare
Printr-o magică plăcere de parfum și de cântare,
Căci în tine, lunca dragă, tot ce are suflet, grai,
Tot șoptește de iubire în frumoasa lună mai!