Vasile Alecsandri – Legenda Lăcrimioarei

I.
În rai nici o minune plăcută nu lipsea.
Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,
căci albele potire în veci tot înflorite
scoteau din a lor sânuri arome nesfârșite.
Lumina era moale și-ndemnătoare șopții.
Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopții.
Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau îngeri,
și nu găseau răsunet în el a lumii plângeri;
căci scris era pe ceruri, pe frunze și pe unde:
„Nici umbra de durere aice nu pătrunde”.
Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite,
stau sufletele blânde, iubinde, fericite,
gustând în liniștire cerească veselie
ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie.
Dulce-adăpost de pace, grădină-ncântătoare.
Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.

II.
Și iată că sosește un oaspe de pe lume,
un suflet alb și tânăr pe-un nor de dulci parfume;
iar sufletele toate îi ies lui înainte,
primindu-1 cu zâmbire, cu gingașe cuvinte,
și-i zic: „În raiul nostru bine-ai sosit, copile!
Curând plecași din viață! Nu plângi a tale zile?”.
„Nu, căci am dat o clipă de viață trecătoare
pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare”.
„Și nu ți-e dor acuma de lumea pământească?”
„Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească”.
„Cum? Nu lași nici o jale pe urma ta duioasă?”
„Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă
și vecinic după dânsa voi plânge cu durere!”.
Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere,
și lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare.
De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare!